Calaul are drepturi, victima nu…

Posted: 2 iulie 2018 by admin

Drepturile omului sunt in anumite situatii doar o metafora inutila si eventual periculoasa. Din acest motiv, curentul #MeToo pare sa devina un varf de lance, la care, in calitate de psiholog, simt nevoia sa ma aplec, pro bono publico. De ce spun asta?

Pai sa luam un caz ipotetic pentru a vedea despre ce este vorba. O fetita de 12 ani violata.

Violatorul are de partea lui drepturile omului care prevad:

„Una dintre cele mai importante institutii ale dreptului executional penal, in jurul careia este organizata activitatea sistemului penitenciar, este cea a drepturilor detinutilor.

Mai mult decat atat, acestea nu raman doar la nivel teoretic, de concept, ci trebuie aplicate, respectate, uneori modificate sau adaptate.

Abordand problema drepturilor detinutilor, trebuie precizat de la inceput ca acestea nu trebuie identificate sau confundate cu drepturile cetatenilor.

Ele privesc unele aspecte ale relatiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrana, la ingrijire medicala etc.) sau ale relatiilor cu familia (dreptul la vizite, la pachete, la corespondenta etc.) ori au in vedere respectul pentru demnitatea condamnatului.”

Deci condamnatul are demnitate si o gramada de drepturi. Cu victima ce se intampla?

Cine se gandeste la demnitatea ei? La drepturile ei? La ce ar fi putut realiza daca nu exista calaul? Nimeni…

De ce? Pentru ca nici o organizatie, nici pe departe atat de puternica si vocala care sa ii spustina drepturile.

Doar cateva ONG-uri nesemnificative care sunt obligate sa cerseasca de la stat bani pentru a se ocupa de victima. Calaul in schimb nu trebuie sa se ocupe de nimic, pentru ca insasi statul se ocupa de drepturile lui.

Oare statul nu ar trebui sa faca acelasi lucru pentru victima? Mai ales ca intre victima si calau exista o mica, mare diferenta: Victima nu a ales sa fie victima, pe cand calaul, da!

De ce se intampla acest aspect? Nu ma pot gandi decat la faptul ca, poate ca au fost mai multe persoane importante in calitate de calau decat de victima.

Sa vedem ce se poate intampla cu victima unui viol, talharii, furt, inselatorii. Ce afectiuni poate dezvolta aceasta?

Din perspectiva psihologica, orizontul problemelor victimei este aproape infinit, dar pentru o buna abordare o sa amintim de:

  • Tulburari de personalitate: paranoida, borderline, obsesiv-compulsiva.
  • Tulburari de comportament antisocial.
  • Sindrom depresiv, sindrom anxios, tulburare bipolara, atacuri de panica, suicid
  • Tulburari de natura sexuala: anorgasmie, lipsa libidoului
  • Tulburari ale somnului: cosmaruri, insomnia
  • Tulburari alimentare: lipsa poftei de mancare, mancat obsesiv compulsiv, anorexie, bulimie

Si problemele psihologice pot fi mult mai multe sau in diferite combinatii…

Care ar fi nevoile unui victime de care Drepturile omului ar trebui sa se ocupe mult mai apasat si mai necesar decat de cele ale calaului?

Pai dreptul la psihoterapie, consiliere, medicatie. Apoi dreptul la recuperare punitiva, sociala… Cu alte cuvinte, din perspectiva psihologului, calaul nu ar trebui sa plateasca doar social pentru fapta lui ci si victimei.

Astfel victima ar avea posibilitatea sa ceara o despagubire financiara calaului, iar acesta sa lucreze o seama de ani sau o viata pentru a rascumpara ceea ce a stricat sau pagubit la victima. Se intampla asa ceva? Poate doar in fimele americane….

De ce nu se ocupa Drepturile omului de problemele victimei ci doar de ale calaului?

De ce primeaza „Calaul?” Aceasta este o intrebare foarte buna a carui raspuns se pare ca nu exista…

Care ar fi potretul calaului? De ce boala poate suferi?

In primul rand, este evident ca a suferit si el o trauma. In copilarie sau mai tarziu, putin important. Insa, este relevant sa spunem ca nu si-a depasit propria drama, transformand-o in boala.

Astfel a putut dezvolta o tulburare de personalitate paranoida sau antisociala, a carei manifestare nu au remarcat-o cei apropiati. Sau au crezut ca ii va trece de la sine.

Si aici este greseala. Sunt persoane ce nu isi pot depasi propriile drame, ducand la traumatizarea altora…

Multe personaje de acest gen isi pandesc inainte victima? Ce spune asta despre starea lor psihica?

Cei mai multi, da. Cel putin cei care au ca si deziderat pedeapsa. Pentru a ar trebui sa impartim in doua categorii calaii. Cei care pedepsesc si cei care isi traiesc o tulburare sexuala.

Cei care pedepsesc, isi aleg dupa anumite criterii o victima, criterii nascute din drama proprie.

Astfel nasc scenarii ce exista doar in mintea lor, despre ce au de facut, dar si despre vina viitoarelor victime. Pentru ca asa gandesc ei. Viitoare victima este vinovata pentru ca se prostitueaza, pentru ca se imbraca indecent sau pentru ca, i-a gresit lui sau celorlalti. Iar el vine sa pedepseasca.

Cei care au dezvoltat o tulburare psihica ce are la baza lipsa controlului sexualitatii sau o deviatie a acesteia, adica cei care sufera de o tulburare parafilica (voyeurism, exhibitionism, frotteurism, fetisism, sadism, masochism, pedofilie) . Acestia nu au decat scenariul propriei suferinte, ce presupune un cadrul specific al tulburarii de care sufera.

Ce il face sa se simta atotputernic, sa sfideze legea?

Nu se simt neaaparat atotputernici decat daca reusesc sa aibe mai multe victime fara sa fie prinsi. Doar unii, si doar in acest context pot deveni sfidatori. Dar trebuie subliniat ca „atotputernicia” sau sfidarea legii nu este intalnita decat in tulburarea antisociala.

Cum putem explica acest fenomen?

Am spus deja. Aceste comportamente sunt niste tulburari aparute in urma unor traume psihice. Indivizii ce nu reusesc sa treaca peste propriile traume, pot dezvolta tulburarile descise mai sus, avand si comportamentele specifice bolii.

Ce trebuie remarcat este faptul ca nu toti indivizii ce sufera o trauma ajung sa dezvolte tulburari de personalitate. De ce unii dezvolta si altii nu? La aceasta intrebare ar trebui evaluate o sumedenie de circumstante ce nu pot face obiectul unui articol, ci mai degraba discursul unei anamneze.

Un personaj de acest gen poate fi violent inca din copilarie? Sau cand se produce declicul?

In general aceste afectiuni se nasc in copilarie sau adolescenta. Atunci cand individul nu are mecanismele de aparare foarte bine conturate dar si capacitatea lui fizica si psihica de a se apara este limitata de varsta.

Poate fi vorba de o boala mostenita, de educatie?

In privinta mostenirii genetice pure, eu personal nu cred. Insa ceea ce cred este exemplul parental.

Daca avem un parinte agresiv, copilul invata agresivitatea inainte de a putea decide daca aceasta este sau nu benefica. Si acesta este doar un exemplu ce se poate replica la nesfarsit.

Din nou trebuie facuta aici o subliniere, si anume, nu orice parinte agresiv dezvolta un copil agresiv. Uneori agresivitatea parintilor poate duce la retragerea in sine insusi a copilului, la depresia acestuia sau la un comportament suicidar.

Care ar fi semnele dupa care putem depista un schizofrenic?

Asa cum o spune si numele, schizofrenia este o scindare la nivel de personalitate interna. Un om ce sufera de schizofrenie, sufera de halucinatii auditive deliruri paranoide sau bizare, tulburari afective, tulburari de comportament, sau are o gandire si vorbire dezorganizata.

De ce sunt doar anumite persoane hartuite? Care ar fi tipologia acestor persoane? Sunt mai vulnerabile?

Calaul isi alege victima in functie de problemele proprii sau de ceea ce vede la victima ca factor de provocare. Persoanele hartuite pot avea un comportament social ce lasa de inteles propria slabiciune. Si oamenii, in general, sunt interesati de slabiciunile celorlalti. Iar cei care sufera de o tulburare de personalitate, cu atat mai mult.

Care ar fi explicatia pentru violentele pe care le traim astazi la tot pasul? De ce s-a ajuns aici?

Ce traim azi nu este nici pe departe nou. Violenta a facut parte din comportamentul oamenilor inca de la aparitia lor. Astazi suntem doar mai constienti pentru ca informatiile pe care le primim au la baza un areal aproape infinit.

Poate fi un viol uitat vreodata?

Un viol nu poate fi uitat niciodata. Insa nu de uitare este vorba. Ci de capacitatea victimei de a-si relua activitatea.

De posibilitatea de a mai iubi, de a mai oferi dragoste sau de a-si mai putea face rolul de mama, fiica, prietena, colega. Acestea sunt rolurile pe care victima nu mai reuseste sa le faca. Pentru ca, undeva in interiorul ei, ceva nu va mai fi niciodata la fel. Sufletul, mintea, trupul…

Cum poate o victima sa isi infranga teama, sa invete sa traiasca cu trauma?
In primul rand apeland la ajutor specializat: psihiatru, psiholog. Cu sau fara ajutorul acestora trebuie sa incerce sa revina la ceea ce face inainte de drama. La inceput cu pasi mici, pentru ca, mai apoi, sa reuseasca sa revina poate mai puternica decat a fost vreodata.

Se poate ajunge la sinucidere?

De multe ori, da. Pentru ca societatea nu ajuta victima. Asa cum am spus de la inceputul acestui articol. Societatea este interesata de drepturile calaului, nu ale victimei. Si asta poate duce la suicid.

De ce credeti ca foarte putine persoane depun plangere?

Pentru ca le este frica. Si pentru ca, odata ce au recunoscut prin ceea ce au trecut, societatea va avea grija sa ii sporeasca trauma nu sa i-o vindece. Va trebui sa suporte intrebarile familiei, prietenilor, politistilor, judecatorului, avocatilor. Si fiecare intrebare este o reamintire a traumei, o retraire a acesteia.

Concret, ce putem face?

In primul rand este vorba de o schimbare sociala ce ar trebui sa se constituie in aparatoarea drepturilor victimei. Aceasta societate ar trebui sa aiba ca si membri: avocati, medici, psihologi.

Aceasta societate civila ar trebui sa forteze statul sa asigure de sute de ori mai multe fonduri decat au puscariile pentru calai. Apropo, v-ati gandit ca un calau are asigurat de stat: cazare, masa, drepturi. Victima ce are asigurat? Doar oprobiul public si propria drama…

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Sursa : business24.ro