Jurnalul unei soţii geloase ajunse în pragul disperării

Posted: 2 ianuarie 2020 by admin

Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa. Autor: Psiholog Constantin Cornea

„Cele trei tentative de suicid m-au adus la tine. Eram pe tratament psihiatric şi credeam că viitorul mi-l voi petrece într-un ospiciu… Şi asta din cauza crizelor de gelozie, pe care la început toată lumea le consideră normale, însă, odată cu trecerea timpului, m-au adus pe marginea prăpastiei.

Credeam că toată lumea complotează pentru a-mi ascunde adevărul despre soţul meu, despre relaţiile pe care acesta le întreţinea în paralel. Eram cumva mână în mână cu psihoza, slavă Domnului că nu am îmbrăţişat-o întru totul.

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Era şi este în continuare un bărbat frumos, deştept şi are mare succes în afaceri, dar şi la oameni. Era căsătorit şi am făcut totul pentru a-l avea doar pentru mine. Îl vedeam cum flirtează şi cu alte femei, însă am considerat că eu îl voi vindeca de asta. Credeam că îi lipsesc anumite lucruri în relaţie şi din acest motiv căuta soluţii în afara cuplului.

Mi-a luat câţiva ani, plini de aşteptări în van, vise, speranţe, umilinţe, dar, într-un final, l-am cucerit. Ne-am mutat împreună, într-o casă nouă. A oferit fostei jumătate din ceea ce în proporţie de peste 90% realizase doar el. Am considerat că este un gest de gentileţe şi un preţ pe care trebuia să îl plătim împreună. Mă gândeam că, odată ce ne vom uni destinele, vom putea realiza lucruri măreţe. Nici nu ştiam că ceea ce îmi doream mă va aduce pe marginea prăpastiei.

Odată mutaţi împreună, am sperat şi am crezut că vom petrece mai mult timp împreună şi că flirturile lui vor dispărea. Cruntă a fost realitatea însă… El era mai tot timpul plecat sau, când era acasă, butona telefonul sau se făcea că lucrează pe laptop. Uneori surprindeam cu coada ochiului că vorbeşte pe messenger cu diferite persoane şi trimitea sau primea emoticoane cu inimioare sau altele de acest gen. Când veneam lângă el, persoanele cu care discuta se schimbau şi dispăreau emoticoanele. La început, a vrut să mă facă să cred că am eu imaginaţia bogată. Însă, cu timpul, am învăţat să îi clonez telefonul… Acum poţi învăţa aproape orice pe internet, trebuie doar să îţi acorzi îndeajuns de mult timp.

Când am strâns suficiente conversaţii care dovedeau că juca la mai multe capete, l-am confruntat. A fost prima dată când l-am văzut incredibil de nervos. A fost o ceartă cruntă şi m-a lovit pentru prima dată. A doua zi a venit la mine şi mi-a spus că sunt nebună şi că nu era normal ceea ce făceam. A vrut să plece, să se mute, însă nu l-am lăsat. Am crezut în continuare că putem îndrepta totul şi că vom deveni o familie normală.

Îmi amintesc că, odată, cu mult timp în urmă, într-o conjunctură ce pare desprinsă din filme, am ajuns să vorbesc cu fosta lui soţie. Mi-a spus despre el că este mincinos, că întreţine mai multe relaţii în paralel, că a bătut-o şi câte şi mai câte… Însă am considerat că sunt doar vorbe spuse pentru a ne despărţi.

Timpul a trecut şi eu am devenit din ce în ce mai înnebunită de comportamentul lui. Vorbea cu alte persoane, aproape de faţă cu mine, şi îmi spunea că eu bat câmpii şi că ceea ce vedeam sunt doar discuţii normale. Cum poate să fie normal să vorbeşti cu un bărbat căsătorit, cum era el, ca femeie, la 1:00 noaptea şi să îi trimiţi pupici sau inimioare?! El îmi spunea că nu mai sunt la zi şi că oamenii aşa comunică acum, în secolul XXI. Am avut o grămadă de certuri, i-am găsit rezervări la hoteluri făcute pe site-uri de specialitate, bilete de avion şi note de plată de la restaurante la care noi nu mergeam niciodată. De fiecare dată îmi spunea că nu este adevărat sau că sunt eu nebună şi inventez. Cum puteam inventa ceva ce exista faptic?

Atunci am găsit un articol scris de tine despre sindromul Gaslight, o formă aparte de abuz psihologic. Mă regăseam întru totul, mai ales că, în tot acest timp, m-a dus de două ori la un psihiatru, pentru a mă evalua. Acesta mi-a prescris medicamente pentru a mă calma şi pentru depresie. Lui nu i-a dat nimic…

La momentul acela eram deja după a doua internare pentru tentativă de suicid. Luam medicamentele indicate de psihiatru, de multe ori cu alcool, pentru că partenerului meu îi plăcea, atunci când ajungea acasă, să îl servesc cu o tărie de calitate şi îmi spunea să beau şi eu. Spunea el că ne ajută să avem o viaţă sexuală mai intensă. Poate a fost adevărat la început. Însă, cu timpul, eu nu mai simţeam mare lucru. Combinaţia de medicamente cu alcool mă zăpăcea de tot. A doua zi mă trezeam cu o durere monstruoasă de cap, care trecea abia după prânz. După aceea urma o stare de letargie şi o dorinţă aproape viscerală de a-mi face singură rău. Mă imaginam pe marginea balconului cum mă arunc sau luând pastile. Aveam o singură frică: să nu cumva să scap şi să rămân cu vreun handicap. De moarte nici nu se punea în discuţie să îmi fie frică.

El a înregistrat pe telefon când îi spuneam că vreau să mă sinucid şi cum vreau să o fac. Apoi mă şantaja cu aceste discuţii pentru a mă interna. Pentru binele meu, spunea el. Considera că el a făcut totul pentru mine, că îmi oferă tot ceea ce vreau şi că sunt nebună că nu mă bucur de el şi de viaţă.

Iniţial, nu i-am spus că fac psihoterapie. Voiam să văd în primul rând dacă sunt eu nebună şi apoi mai vedeam ce este de făcut. M-am bucurat nespus când am început să lucrăm la ceea ce ar fi trebuit să constituie un plan serios de viaţă pentru mine. Am înţeles încă de la început că făcând ceea ce vorbeam puteam să îmi recapăt echilibrul de care aveam atâta nevoie. Am renunţat la alcool şi am început să merg la sală. Treptat, am reuşit să dorm fără ajutorul medicamentelor şi începea să îmi placă ceea ce vedeam în oglindă.

Cearta cea mai mare a fost în avut loc în momentul în care l-am anunţat că vreau să îmi iau un job. Îmi spunea că nu am nevoie de nimic, să termin cu prostiile. Însă eu îmi doream propria independenţă financiară. Cumva, simţea că asta mă poate scoate mai mult din capcana în care singură mă băgasem. Certurile erau zilnice, însă eu am fost la câteva interviuri şi, de ce să nu recunosc, şi cu ajutorul lui, am reuşit să mă angajez. Mergeam în continuare la sală, aveam grijă la alimentaţie şi la orele de somn, nu mai consumam deloc alcool. Psihiatrul mi-a scăzut treptat din doza de medicamente, până am ajuns să nu mai iau decât la nevoie.

Cât despre mersul la psiholog… a fost în permanenţă împotrivă, considerând că dacă am vreo problemă o pot discuta cu el şi o să o rezolvăm. Însă eu îmi doream o opinie sau, de ce nu, un sprijin. El nu a dorit nicio clipă să vină la psihoterapie. Nici la tine, nici la altcineva. Consideră că doar oamenii nebuni fac asta. Eu însă susţineam cu argumente că mă simt mult mai bine şi că terapia îşi are rostul ei.

Acum am un job de care sunt mândră, arăt din nou bine şi sunt încrezătoare că îmi voi găsi pe cineva doar pentru mine. Pentru că, da, m-am despărţit de el, pentru că mă jignea mereu sau chiar încerca să mă lovească. Noroc că era prea beat pentru a o putea face. Însă ştiam că va veni o zi în care nu voi mai scăpa de furia lui. Am considerat că sunt o nouă persoană, care merită o nouă viaţă. Departe de a lui.

Din câte am auzit, el continuă să aibă mai multe relaţii. Am aflat chiar şi lucruri foarte urâte pe care le spunea despre mine cât am fost împreună. Consider că am luat cea mai bună decizie din viaţa mea părăsindu-l.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Sursa : csid.ro

X