Jurnalul unui fost depresiv maniacal

Posted: 18 iunie 2019 by admin

“Am fost crescut de o mama careia nu ii placea sa vorbeasca sau sa se intalneasca cu nimeni. Eu eram lumina ochilor ei si ea imi facea orice placere. Insa nimeni si nimic nu era niciodata indeajuns de bun pentru mine. In afara faptului ca mama ma ajuta la lectii, in rest nu am avut nici o activitate de care sa imi aduc aminte cu placere. Nu m-a lasat la nici un sport, considerand ca ma pot accidenta. De apa ii era frica, deci nici eu nu ma puteam apropia prea mult.

La joaca nu ma lasa aproape niciodata. Despre toti copiii cu care ma jucam rareori, imi spunea ca sunt prea prosti, agresivi si nesimtiti, deci nu aveam ce sa invat de la ei. Parintii lor, vecinii nostri, erau de asemenea o permanenta sursa de stres pentru ea. Avea senzatia ca toata lumea o invidiaza. Cand eram mic, nu intelegeam de ce gandea asa despre copii sau despre vecini si chiar o credeam. Nu intelegeam ca nu are niciun motiv sa creada asta…

Tata, parca nu exista. Venea rar si nu interactiona mai deloc cu mine. Nici mama nu il lasa, dar nici lui parea ca nu ii pasa. Atata timp cat nu era deranjat de nimeni, el era fericit. Fericit in felul lui. Pe fotoliu, la televizor.

La scoala, pana la liceu, mama a avut o gramada de conflicte cu profesorii care nu imi dadeau note mari. Dar si cu parintii colegilor pe care ii considera vinovati de orice boacana a mea. Pentru ca nu stiau sa isi creasca progeniturile care incercau sa ma strice si pe mine.

La liceu, au inceput primele conflicte cu mama, atunci cand au aparut primele iubiri. Voia sa cunoasca imediat orice fata pe care o placeam si o desfiinta imediat.

In clasa a XII-a, am avut prima internare. Iubeam o colega care nu ma placea si din acest motiv si notele au inceput sa scada. Nu mai aveam chef de invatat, de mancat, stateam tot timpul trist, abatut, cu castile pe urechi la calculator. Mama a facut tot ce a tinut de ea sa ma scoata din stare. In primul rand a incercat sa o desfiinteze in ochii mei. A “aflat” o gramada de informatii despre fata visurilor mele, care mai de care mai fantasmagorice. Dupa o perioada, am cedat. Si asa am ajuns sa fiu internat la psihiatrie. Mama s-a opus la inceput, dar am avut noroc cu diriginta care a convins-o foarte greu. Si destul de tarziu pentru starea mea.

Internarea a fost un soc pentru mama. Plangea tot timpul si acuza pe toata lumea. Am stat o luna internat, am iesit si am reusit sa iau bac-ul. Ba chiar am intrat si la facultate. La facultate a fost mai dificil. Ma izolasem si eu, asa cum am vazut ca au facut si parintii mei. Tot ce faceam era sa invat pentru examene si sa ma joc pe calculator.

Imi era frica sa interactionez cu colegii, dar nu imi dadeam seama. La psiholog nu a vrut sa ma lase sa merg, chiar daca aceasta era si indicatia medicului psihiatru. Din cand in cand urmam tratamentul psihiatric si parca imi mai treceau starile.

La primul job, m-am indragostit din nou. Ma feream sa afle mama. La rugamintile iubitei mele, am venit la tine. Pentru prima data in viata am avut senzatia ca pot face ce vreau. Ma simteam bine cu iubita la munca, iar la tine ma descarcam si ma simteam inteles. Am avut mare noroc ca am venit la tine. Pentru ca, la putin timp de la inceperea psihoterapiei, a aflat si mama de iubita mea. A urmat acelasi scenariu in care a vrut sa o cunoasca imediat, pentru a o desfiinta in ochii mei. Cand a vazut ca nu reuseste, a inceput sa aiba tot felul de dureri ciudate, boli aparute peste noapte.

Am incercat sa o conving sa vina la tine, dar a refuzat cu incapatanare. Pana nu am dus-o la toate analizele posibile, la toate specialitatile medicale cunoscute, nu a fost chip sa o conving sa vina la tine. Si mi-ai spus ca este mai bine asa. Ca trebuiesc excluse cauzele medicale inainte de a incepe psihoterapia.

Au fost luni lungi in care trecea de la o stare la alta, suna la ore imposibile, si se plangea de orice. De tata, de mine, de vecini, de dureri, de situatie.

Dupa o vreme, a inceput sa se linisteasca. A inteles multe de la tine si a reusit sa isi refaca relatia cu tata. La un moment dat au plecat intr-o vacanta. Nu cred ca i-am vazut vreodata atat de fericiti. Parca se redescopereau. Parca incercau sa recupereze tot timpul pierdut si sa isi reaminteasca de ce s-au intalnit si cat s-au iubit la inceput.

Relatia mea a evoluat, ne-am casatorit si am avut doua perechi de parinti foarte fericiti la nunta noastra. Sper ca povestea vietii mele sa continue la fel…”

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Sursa : garbo.ro


X