Jurnalul unui fost divortat ce nu intelegea unde a gresit

Posted: 9 iunie 2019 by admin

Nu m-am gandit o clipa la faptul ca viata de familie trebuie sa fie intr-un echilibru cu afacerea… Am crezut ca rodul afacerii este cel care imi tine familia unita si ca escapadele, de orice natura, imi sunt iertate tocmai pentru ceea ce aduceam acasa…

“Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata…” Psiholog Constantin Cornea

“Am muncit enorm si am avut noroc sa fiu omul potrivit la locul potrivit. Am dormit cand am apucat, am mancat in fuga, am exagerat cu alcoolul, am calcat stramb ori de cate ori am gasit o tipa frumoasa, dar mi-am iubit familia mai mult decat orice pe lume. Stiu ca pare o ecuatie imposibila, sa iti iubesti familia si sa inseli. Dar eu cred ca este doar o ipocrizie. Oare cati au ocazia cu adevarat sa o faca si nu o fac pentru ca sunt casatoriti. Sunt convins ca mult mai putini decat cei dispusi sa arunce cu piatra.

Am construit o companie infloritoare pentru care am muncit enorm, am riscat, dar am castigat. Nu m-am gandit o clipa la faptul ca viata de familie trebuie sa fie intr-un echilibru cu afacerea. Am crezut ca rodul afacerii este cel care imi tine familia unita si ca escapadele, de orice natura, imi sunt iertate tocmai pentru ceea ce aduceam acasa.

Nu m-am gandit o clipa ca un om puternic, care a realizat atat de multe, va ajunge vreodata la psiholog. Ma gandeam ca acesta este pentru oameni slabi. Iar eu eram un om puternic, care avea tot ce ii este necesar.

Am inteles cateva ecuatii la care nu m-am gandit sau pe care nu le-am luat in seama in alergatura mea dupa succes. Am inteles ca timpul cu familia nu poate fi cumparat, ca partenera nu se poate hrani doar cu cadouri, iar copiii cresc si clipele importante din viata lor nu se mai intorc niciodata.

M-ai rugat sa iti spun ce le place copiilor mei, ce dorinte au, ce calitati le-am cultivat sau cate confidente am impartasit alaturi de ei. Mi s-a parut o intrebare simpla, puerila. Insa am gasit atat de greu raspunsurile… Mi-am dat seama ca timpul a trecut, iar eu nu ii cunosc aproape deloc.

Imi spuneai ca parintii ar trebui sa fie un model pentru copii. Parea un cliseu… M-ai intrebat care sunt calitatile pe care eu le-am cizelat, cultivat, incurajat, dar si demonstrat prin propriul exemplu ca sunt importante in viata. Mi-am dat seama ca reprezint aproape un necunoscut care le sponsoriza placerile, fara sa formam o familie, o echipa. Culmea, la o intrebare cliseu, nu gaseam raspunsul cliseu. M-ai rugat sa aduc poze din anii trecuti si nu imi aminteam mare lucru din acele fotografii. Parca nu erau si despre mine. Aburii alcoolului, nonsalanta omului ajuns au sters ca un burete trecutul din mintea mea.

Vorbind despre fotografii, am rememorat cu foarte mare greutate intamplarile surprinse. Ma opreai din timp in timp si ma rugai, uitandu-ma la poze, sa iti spun ce as schimba. Pentru prima data in viata, mi-am dat seama cat de absent am fost si cat de multe as fi putut face cu adevarat pentru ei.

Mangaiam imaginile si imi imaginam cum as fi stat sa imping leaganul in care ei se dadeau. Cum le-as fi povestit despre locurile in care eram, despre oameni, despre viata. In acele vremuri acumulam o experienta fantastica, care le-ar fi putut fi lectie de viata. Insa profesorul era mult prea concentrat pe propria viata pentru a mai impartasi cu cei dragi ceea ce merita povestit.

A fost dureros sa imi dau seama cat de putin am facut cu adevarat pentru scumpii mei copii. Cat au fost mici, inocenta lor mi-ar fi putut da puterea de a ma juca cu ei. Insa inocenta lor ma enerva. Spuneam ca astept sa creasca pentru ca sunt prea mici pentru a ma cobori la mintea lor. Si parca ieri s-au facut mari. Saptamani in sir, am luat ce mi-a mai ramas din albumele de familie si am incercat sa tes povesti despre cum faceam lucrurile altfel.

La imaginile cu sotia a fost crunt. Vedeam cum, de la vacanta la vacanta, este mai blazata, ramanand doar cu licarirea de iubire si admiratie pe care a avut-o intotdeauna cand era vorba de copii. Mi-am dat seama ca nu purta bijuteriile pe care i le cumparam si mi-am amintit de caseta ei cu bijuterii. Era acolo, intr-un sertar, din ce in ce mai plina. Insa din imaginile de familie lipseau. Pentru ca diamantele straluceau in ochii ei, la inceput si pentru mine, pentru ca mai apoi sa straluceasca doar pentru copii.

Am inteles, visceral de dureros, ce m-ai intrebat la primele sedinte. Care este mosternirea pe care o lasi copiilor? Dar sotiei? M-ai intrebat atunci.

Intrebare cliseu, ti-am raspuns gandindu-ma la proprietati, bijuterii si alte asemenea valori. Am inteles mai tarziu la ce fel de mostenire te referi. Slava Domnului, nu zambi ca scriu asta, pentru ca acum stiu ca exista Dumnezeu. Inainte nu credeam pentru ca nu aveam nevoie. Acum stiu si simt ca exista, de fiecare data cand imi imbratisez sotia. De fiecare data cand pot povesti cu copiii mei despre cate in luna si in stele.

Am reusit sa ii aduc acasa, asa cum ai spus, cand am transformat vila in camin. Am inteles de asemenea ca fericirea este compusa din bucurii, asa cum spuneai tu. Si ca pot fi cu atat mai fericit, cu cat fac totul pentru a aduce bucurie in viata celor care conteaza. In sanul familiei.

La firma, am inteles si demonstrat ce inseamna mentoring-ul, brainstorming-ul, dar si respectul pe baza valorii umane a ceea ce angajatii ofera.

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Sursa : www.garbo.ro

X