Jurnalul unei tinere depresive din cauza visurilor neimplinite ale parintilor ei

Posted: 7 septembrie 2019 by admin

“Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata.” Psiholog Constantin Cornea

               ” Cand am inceput psihoterapia, nu intelegeam de ce nu ma simt fericita. De ce nu ma bucur, precum colegii mei, de viata. Ma simteam tot timpul singura, impovarata, si mereu un competitie, cu toata lumea. Pentru ca asa am fost crescuta.

               Mama si-a dorit foarte mult sa devina cantareata iar tatal meu, jucator de fotbal. Pentru ca s-au casatorit de tineri, mama a trebuit sa renunte la visul ei pentru a satisface gelozia tatalui. Iar tata, a renuntat la cariera de fotbalist, pentru ca, nu stie nici el exact, de ce….

               Variantele povestii lui s-au tot schimbat de-a lungul vremii. Ba a avut o accidentare de care nu isi amintesc foarte multe persoane, ba a trebuit sa se intretina, sau chiar nu a fost lasat de parintii lui sa continuie. Ideea este ca, inca de mica, a trebuit sa fac cursuri de: dans, canto, actorie, inot, handbal, volei…etc. Nu toate odata, dar mereu pe drumuri spre ceva. Nu mai spun cat am fost carata pe la festivaluri si concursuri. Cum eram rujata si machiata de mica, pentru ca eram o frumusete si un talent cum nu se mai vazuse pe acest pamant. Mama era cu artele frumoase si tata cu sportul. Erau si ei intr-o competitie, fiecare tinand la „departamentul” lui, pentru care facea eforturi financiare si de timp, enorme.

               Din pacate pentru mine si cumva din fericire pentru ei, vitrina din sufragerie a devenit neincapatoare pentru trofeele, medaliile si diplomele obtinute peste tot prin tara. Vitrina era ca un altar la care depuneam jertfe la sfarsitul fiecarei competitii. Eu nu prea ma bucuram de ceea ce facem si nu prea intelegeam cum merg lucurile, pentru ca nu am avut cum sa imi dau seama. Copilaria mea nu prea am simtit-o, pentru ca nu era nici o data timp pentru joaca cu ceilalti copii. Eu aveam mereu de repetat la ceva, impinsa din spate de ai mei.

               Prieteni nu prea mi-am facut, parintii mei neavand la randul lor prieteni. Prietenul parintilor mei eram eu si in consecinta, isi petreceau tot timpul cu mine, ajutandu-ma sa le implinesc visurile.

               Pana si la intrarea la facultate a fost dificila, noroc ca am avut si sprijinul tau. Stii bine ca tata isi dorea sa fac UNEFS iar mama, daca se putea, Conservatorul. Cand i-ai intrebat ce ma recomanda pentru aceste doua universitati, ti-au aratat mandri, vitrina cu trofee. Cand i-ai intrebat ce ma vad pe mine facand peste 10 ani s-au cam balbait, aproape lunadu-se la cearta. Cu timpul, ati inceput sa discutati pe elementele importante iar ei, si-au dat seama, poate pentru prima data in viata lor, ca alergam, cu totii, dupa o himera.

               M-ai intrebat si pe mine, ce imi doresc sa fac. Si cum eram depresiva, am spus ca nu stiu. Imi era greu sa aleg intre visurile parintilor mei. Apoi am fost sa vorbesc cu diriginta si aceasta discutie, m-a ajutat enorm. Ea spunea ca am o memorie foarte buna si ca, personal, ma vede avocata de succes. A fost furtuna cu tunete si fulgere acasa la noi. Avocatura nu incapea in planul de viata al niciunuia dintre parinti…

               Cu timpul, lucrurile s-au mai linistit. Eu am invatat pentru examenul de admitere la Drept, insa, in acelasi timp, ma pregateam si pentru celelalte doua universitati. Asteptam sa cresc pentru a ma putea decide eu. Voiam sa stiu cine sunt si ce imi doresc, dincolo de felul in care ma vedeau ai mei. A fost foarte greu acest travaliu, insa acum ma pot declara satisfacuta. La pregatirea pentru Drept am cunoscut cativa oameni interesanti care m-au inspirat cu adevarat. Nu stiu daca voiam sa fac dreptul pentru a face dreptate in lume, nu mai eram atat de vistatoare. In schimb, stiam clar ca nu vreau sa fac o cariera in sport sau muzica.

               Decizia mea a picat ca un traznet pe ai mei. Cred ca in acea perioada au imbatranit 10 ani. Insa eu eram din ce in ce mai decisa. Cu ajutorul tau, am reusit sa le spun ca muzica si sportul vor ramane pasiuni la care nu voi renunta niciodata. Au inteles ca acestea puteau fi formele mele supreme de refulare si cu timpul, mi-au dat dreptate.

               Acum, ma pregatesc pentru examenul de la Institutul de magistratura, dupa ce mi-am construit o cariera frumoasa in avocatura. Sper sa iau acest examen. In aceasta perioda, ai mei au tot strans in continuare diplome, de studii sau de la anumite concursuri la care m-am mai dus, pentru fun. Pacea a revenit in familia noastra, dupa ce, ani la rand, au vazut ca investitia lor nu a fost inutila. Ba din contra. Muzica si sportul mi-au oferit la momentul potrivit posibilitatea de a refula, de a-mi descarca nervii sau pentru a ma incarca cu energie. Astfel am dat utilitate visurilor lor, insa, mi-am si faurit propriul vis in care inca investesc cu bucurie… De cand ma stiu, parintii mi-au vorbit despre ceea ce si-au dorit ei de mici. Si din pacate, soarta potrivnica, nu i-a lasat si le satisfaca.

Autor: Psiholog Constantin Cornea

X