Jurnalul unei mame care s-a confruntat cu depresia

Posted: 14 septembrie 2019 by admin

Terapia de cuplu a fost salvarea mea, dar si salvarea relatiei. Mi-am inteles si acceptat cu mare greutate depresia. Insa odata ce am hotarat sa ma vindec, am inceput sa lucrez cu mine. A fost extrem de greu la inceput, dar cu timpul am reusit sa redevin cea care am fost candva.

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea

„Amandoi ne-am dorit acest copil, insa de cativa ani sotului meu nu ii mai pasa de noi. Nu stiu daca din cauza copilului sau doar o coincidenta dar, dupa nastere, sotul meu s-a racit din ce in ce mai mult. La inceput am crezut ca este doar o perioada, dar acum, dupa mai bine de 4 ani, ma gandesc daca nu cumva divortul poate reprezenta o solutie. Poate nu ma mai doreste si nu stie cum sa imi spuna, poate are pe alticineva sau poate l-au furat viata si cariera si nu isi da seama de acest aspect…

depresie post partum

Asa gandeam cand am inceput psihoterapia. Nu mai stiam cum sa procedez, ce sa mai fac pentru a reveni la relatia pe care am avut-o candva. Credeam ca am incercat tot ceea ce tine de mine, insa mi-am dat seama curand ca nu faceam decat sa sufar, sa tip, sa ma zbat si aceste comportamente il faceau pe sotul meu sa se departeze de noi.

In timp, am invatat sa ma calmez si sa privesc cuplul nostru din afara. Asa am remarcat faptul ca nu ma mai aranjam asa cum o faceam odata, nu ii mai ofeream timp si afectiune sotului si devenisem reticenta la orice invitatie a lui. Credeam ca aceste comportamente se datorau faptului ca, in primii ani, copilul a fost destul de bolnavicios, iar eu a trebuit sa ma ocup doar de el.

Mi-am amintit apoi cat de mult ii placea sotului meu sa se sfatuiasca cu mine si ca acum nu ii mai ofeream deloc timp sa o faca. Nu imi venea sa cred cand am descoperit acest fapt. La vremea respectiva il consideram doar pe el vinovat, aveam senzatia ca fuge de responsabilitati si ca are pe cineva. Insa, tragand linie, mi-am dat seama ca schimbarile erau la mine. Eu nu ma mai ingrijeam, nu mai doream sa iesim sa ne plimbam, nu mai aveam timp si disponibilitate sa discut cu el.

Cu greu m-am decis sa-mi vad propriile greseli si sa iau atitudine in acest sens. Si bine am facut. Pentru ca, odata ce am inceput sa ii ofer timp de discutii, am remarcat cat de singur se simtea. Nu mi-a venit sa cred, la primele discutii, cand mi-a spus ca eu sunt cea care s-a schimbat. De-a lungul vremii, mai incercase sa imi spuna aceste lucruri, insa de fiecare data ii raspundeam agresiv si nu il lasam sa temine ce avea de spus.

La primele sedinte de terapie de cuplu, l-am simtit ca la spovedanie. Vorbea despre mine, despre noi privind in jos, abatut. Nu mi-am dat seama cat de mult suferea, cat de mult avea nevoie de mine. Credeam ca nu ma ajuta de loc si am descoperit ca nu era nici pe departe asa. Inca de cand se nascuse copilul, m-a ajutat noaptea, pentru a putea sa ma odihnesc. Treburile in casa le facea mai mult el, cumparaturile la fel.

Suferisem de depresie pentru ca copilul era bolnavicios, iar asta ma facuse sa vad un adevar care nu exista. Devenisem ca mama si nu voiam sa recunosc asta. Mama a fost mereu asa. Il blama pe tata din orice, il alerga ca pe hotii de cai si era in permanenta nemultumita de el. Iar eu, ajunsesem sa ii copiez comportamentele fara sa imi dau seama.

Terapia de cuplu a fost salvarea mea, dar si salvarea relatiei. Mi-am inteles si acceptat cu mare greutate depresia. Insa odata ce am hotarat sa ma vindec, am inceput sa lucrez cu mine. A fost extrem de greu la inceput, dar cu timpul am reusit sa redevin ceea ce am fost candva. Am inteles ca bolile copilului erau de mult rezolvate si nu mi-am mai facut griji inutile. Apoi am vazut cat de mult ma ajuta sotul si i-am multumit. Comunicarea dintre noi a crescut foarte mult, putem cu adevarat sa ne spunem ce avem pe suflet si unde gresim. Iar asta ne-a luat o piatra de pe inima.

Am reinceput sa ma aranjez, sa fiu mai atenta la alimentatie si lumea din jurul meu a prins din nou viata si stralucire. Am fost felicitata si la munca pentru ca eram mai prezenta si mai implicata. Dar si pentru tonusul bun pe care il aduceam echipei. Culmea este ca, abia dupa ce au aparut aceste schimbari, am aflat ca eram pe lista de concedieri. Acum sunt pe liste de prime :)…

Copilul a devenit mai vesel, mai plin de viata si ma bucur sa remarc cu coada ochiului cum se alearga cu tatal lui prin casa. Sau cat de concentrati sunt amandoi atunci cand fac un lego sau un puzzle. Simt ca am renascut si nu imi vine sa cred, cum eram in pragul de a divorta pentru motive imaginate. Urata poate fi depresia si starile date de ea. De neimaginat cum iti poate distorsiona realitatea o boala care nu doare, insa care te duce pe marginea prapastiei fara sa iti dai seama.

Acum, multumesc lui Dumnezeu ca sunt cu sufletul impacat, alaturi de familia pe care am visat-o dintotdeauna.

Autor: Psiholog Constantin Cornea

Sursa : garbo.ro

X