Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.
Cornea Constantin
„Ştii cum trece viaţa? Ca o clipă… Când am aflat că sufăr de o boală incurabilă, am avut senzaţia că timpul a stat în loc. Clipa aceea a ţinut o veşnicie, apoi am avut senzaţia că sunt o clădire care se prăbuşeşte. Cădeam într-un abis infinit înăuntrul meu, fără sfârşit, fără scăpare. Doar senzaţia aceea de cădere.
Apoi am simţit furie. Eram furios pe toată lumea, pe toţi cei care făcuseră sau nu ceva vreodată pentru mine. Jigneam pe toată lumea şi mi se părea că toţi sunt vinovaţi pentru ceea ce mi se întâmplă. De ce mie? De ce acum? De ce eu? De ce atât de grav?
Erau gânduri care mi se învârteau ca un carusel prin minte, fără sfârşit, fără început. M-am supărat pe Dumnezeu, pe soartă, pe familie şi prieteni, pe toată lumea. Eu eram doar rezultanta nefericită a ceea ce ei îmi făcuseră.
Aveam senzaţia că nu mi-am trăit viaţa, că nu am apucat să fac nimic din ceea ce îmi propusesem, că toată munca mea fusese în zadar. Aveam momente în care doream să fac tot ceea ce nu apucasem să fac de-a lungul vieţii, pentru ca apoi să mă cufund în pernă pentru a plânge înfundat.
Cu timpul şi cu ajutorul unui psihiatru, m-am mai liniştit. Nu mă obişnuisem niciodată cu medicaţia pentru boala mea, cu ideea că sunt bolnav şi poate eram la capătul vieţii. Mă uitam la mine în oglindă şi nu îmi puteam imagina cum va fi când nu voi mai fi. Aveam gânduri absolut nebuneşti şi năvalnice, pe care nici măcar tratamentul psihiatric nu reuşea să le mai stăvilească.
Venisem să vorbesc cu tine, fără să ştiu de ce sau ce voi spune. Însă, încă de la prima şedinţă, cuvintele parcă ieşeau singure. Aveam senzaţia de dedublare şi parcă cineva dinăuntrul meu vorbea în locul meu. Cu timpul, m-am obişnuit din nou cu mine şi cu ideea de moarte.
Am descoperit că nu moartea mă speria – în fond, cu o moarte toţi suntem datori –, ci suferinţa dinaintea ei. Auzisem despre tot felul de persoane aflate în situaţii similare, despre durerile lor îngrozitoare, despre faptul că s-au stins pur şi simplu pe picioare, nu înainte de a-i stoarce pe toţi cei dragi de puteri.
Doamne, cât de simple mi se par acum lucrurile. Am o minte mai lucidă decât oricând. Ştiu exact ce are şi ce nu importanţă pe lume. Şi nu, nu am înnebunit. Dar pur şi simplu boala vine şi mătură din minte toate reziduurile pe care noi, furaţi de viaţă, le consideram importante.
Pentru mine, importantă este acum familia – soţia şi copiii. Mă uit la ei şi mă întreb cum vor fi ei fără mine. Ce vor face? Vor mai vorbi despre mine? Vor veni la mine la cimitir cu flori şi lumânări? Mă doare să mă gândesc la aceste aspecte, însă, fără să vreau, o fac adeseori.
Dumnezeu ce va spune când mă va vedea? Îmi revedeam pasaje întregi din viaţă, cu o claritate incredibilă. Vedeam suferinţa pe care am provocat-o, minciunile pe care le-am spus, mizeria care îmi acoperea sufletul şi mi se făcea cumva frică. O frică îngrozitoare aşa cum oamenii cred că întâlnesc în viaţă, însă se înşală.
Frica de nefiinţă este cea mai teribilă frică pe care cineva o poate simţi. Vorbeam cu tine despre toate acestea şi multe alte lucruri. Vorbeam să mă aud pe mine, să mă conving, să găsesc cumva o speranţa. Apoi, treptat, ca o lumânare, am început să mă sting. Nu am mai avut forţă să mă ridic din pat şi vorbeam doar la telefon. Îmi era greu să mănânc sau să dorm, să mai gândesc clar. Parcă o pânză de păianjen mi se punea pe minte, pe trup, pe gene, pe pieptul care încerca să mai fure o răsuflare de la viaţă.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro